In memoriam Nichita Stănescu

Nichita Stănescu a existat

1283184759Pare o impietate să-l situăm pe N. Stănescu în istorie, căci marele poet devenise încă de pe vremea când trăia un simbol. Meritul lui este de a fi atins maximum de eficienţă artistică în condiţiile date, transformând adeseori obstacolele în atuuri. S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, ca fiu al lui Nicolae Stănescu şi al Tatianei Cereaciukin, o rusoaică stabilită în România încă din copilărie.  În 1960 îi apare placheta de versuri Sensul iubirii, prima dintr-o lungă serie de cărţi publicate anual; acest debut editorial îi definitivează statutul de reprezentant activ al noii generaţii. Această nouă generaţie cultivă boema şi o atmosferă de continuă “fiesta”. În acest vârtej – deopotrivă paşoptist şi hollywoodian – de pasiuni arzătoare, momente de beţie a succesului şi rivalităţi intempestive, se instalează Nichita Stănescu, din ce în ce mai conştient de menirea sa ori, măcar, de mijloacele de “supravieţuire” de care dispune. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt. Călătoreşte în străinătate, ca membru a diferite delegaţii, şi îşi face prieteni pretutindeni. Este contestat, glorificat, iar de la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile – câte se mai înregistrează – nu reuşesc decât să i-o sporească. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, le trăieşte la scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor.

Legat de anii debutului, poezia lui Nichita Stănescu stârnea contrarietate sau chiar producea stupefacţie. În felul acesta reacţiona însă doar publicul, situat în afara vieţii literare, în special profesorii de limba română, care declarau ininteligibilă această poezie şi nu vedeau cum ar putea s-o explice elevilor. Chiar şi fostul profesor de limba română al lui N. Stănescu – vestitul G.V. Milica de la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti – mărturisea că nu înţelege nimic din Necuvintele. Criticii literari, în schimb, după rezerva exprimată la început de pe poziţii oficiale, s-au adaptat din mers la spiritul înnoitor al vremii şi au început să susţină cu fervoare poezia lui Nichita Stănescu.

Marele eveniment din viaţa lui Nichita Stănescu rămâne descoperirea că, exact rolul pe care ar fi vrut să-l joace, îl juca de mai multă vreme Nicolae Labiş, dotat cu o excepţională precocitate. Din acel moment de “îngrozitoare gelozie” (expresia îi aparţine), Nichita Stănescu a părăsit brusc ceea ce iubea şi, cu o mândrie sfidătoare şi adeseori cu disperare, s-a străduit să înventeze  cu totul şi cu totul altceva.  N-a fost uşor, pentru că Nicolae Labiş se instalase în chiar centrul ideii de poezie, aşa cum fusese acreditată de sute de ani în conştiinţa colectivităţii, iar îndepărtarea de el echivala cu situarea la periferia acestei idei. Până la urmă, însă, Nichita Stănescu a găsit forţa să înfiinţeze un nou centru, al poeziei moderne. Sau, altfel spus, obsedat să se diferenţieze de poezia lui Labiş, Nichita Stănescu a mers atât de departe, s-a diferenţiat de poezia tradiţională însăşi şi a devenit un strălucit promotor al modernităţii.

N. Stănescu a înţeles că nu va ajunge niciodată asemenea lui. Şi-a dat seama că idealul este de neatins. Nicolae Labiş era un om complet, de Renaştere, cu o personalitate armonioasă. Şi era şi un om profund responsabil, cu o vocaţie de lider. Nichita Stănescu se simţea mai copilăros şi mai puţin angajat în rezolvarea problemelor umanităţii. Idolul şi rivalul său, deşi foarte tânăr, era un bărbat adevărat, în timp ce el avea o anumită inflexiune feminină în modul de a fi (Să ne amintim cum îşi declama Nichita versurile pe scenă: începea cu o intonaţie autoritară şi vindicativă, care se frângea însă brusc, dizolvându-se într-o melopee plângăreaţă).

Viaţa şi opera luilyricamagna Nichita Stănescu stau, în întregime, sub semnul căutării a altceva. În fiecare carte, în fiecare poem, în fiecare vers sesizăm grija de a contrazice aşteptările cititorului, de a devia nervos de la orice traseu devenit previzibil. Aceasta era şi impresia pe care o producea poetul ca om. Nimeni nu putea să ghicească, oricâtă perspicacitatea ar fi pus în joc, ce răspuns avea să dea Nichita Stănescu la o întrebare. Şi nu putea să facă nici măcar presupunerea că va fi un răspuns fantezist, întrucât exista posibilitatea ca tocmai atunci poetul să redevină banal. El repudia până şi momentele în care simţea că se instituie o anumită stare de spirit în cercul lui de prieteni şi intervenea imediat pentru a o modifica (avea febrillitatea cuiva care introduce mereu fise în tonomat pentru a face să se audă noi şi noi cântece). În Antimetafizica, de exemplu, chiar şi la întrebările cele mai directe, poetul răspunde evaziv:

” – Ce-ai pierdut prima oară?

- Prima oară, mi-am pierdut a doua oară, iar a doua oară mi-am pierdut a treia oară. În rest, nici n-am pierdut, dar nici n-am găsit nimic.”

De-a lungul unui sfert de veac, cât s-a manifestat în mod public ca poet, Nichita Stănescu nu şi-a schimbat felul de a scrie, a existat mereu o marcă “Nichita Stănescu”. Nu putem să găsim, în întreaga lui operă, un poem în care să nu-i recunoaştem stilul. În Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, Roşu vertical, Laus Ptolemaei, Necuvintele există un fior al descoperirii unui mod de a scrie poezie. Urmează un moment de discretă detaşare a poetului de propria sa artă: În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni. În sfârşit, Epica magna, Operele imperfecte şi Noduri şi semne reprezintă faza unui stănescianism asumat şi radicalizat (ceea ce face ca uneori să aibă o anumită ostentaţie, tinzând spre caricatură.

Nichita Stănescu a apărut într-un moment când totul fusese spus în poezie. Dacă în momentul acela i s-ar fi cerut unui specialist în teoria literaturii să ghicească ce anume vor mai inventa poeţii, este aproape sigur că n-ar fi văzut vreo soluţie. Fuseseră făcute toate experimentele posibile. Poezia românească încheiase un ciclu tipic de evoluţie, urmând fiecare dintre etapele descrise şi în istoriile altor literaturi. Tendinţa poeziei în ansamblul ei de a epuiza posibilităţile se datorează faptului că fiecare poet în parte vrea să nu semene cu ceilalţi. Adeseori, nici nu este vorba de o atitudine gândită, ci din instinct artistic, de ceea ce s-ar putea numi alterotropism. Fiecare scrie luând în considerare existenţa celorlalţi (predecesori sau contemporani) şi străduindu-se să se delimiteze de ei. Singurul poet de la noi neobsedat de această delimitare rămâne Mihai Eminescu, care ilustrează condiţia de întemeietor. În această etapă, a saturaţiei, apare Nichita Stănescu.

Nu întâmplător Nichita Stănescu a fost numit “un Ariel al poeziei”. Ca un magician, el scoate din cutia neagră a inspiraţiei întâi o eşarfă albă, apoi, când te-ai aştepta la o eşarfă de altă culoare, un porumbel, apoi, când te-ai aştepta la doi porumbei, un roi de fulgi de zăpadă, apoi, când te-ai aştepta la o avalanşă, cutia neagră însăşi, întoarsă pe dos. Nu putem ajunge, prin inducţie, la un algoritm al acestei poezii, care se metamorfozează imprevizibil. Şi totul pleacă de la un slalom agil printre stilurile consacrate, care sunt evitate, dar şi parodiate în treacăt, cu un fel de duioşie. Ceea ce Marin Sorescu, în Singur printre poeţi, a realizat explicit şi sistematic, Nichita Stănescu realizează în toată opera sa, implicit şi fulgurant.

Ca o concluzie, Premiul Nobel şi-a pierdut ceva din prestigiul său din cauză că n-a fost atribuit şi lui Nichita Stănescu.

“Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.” – Îmbrăţişarea

Incoming search terms:

  • cu o usoara nostalgie comentariu
  • cu o usoara nostalgie nichita stanescu comentariu
  • cu o usoara nostalgie de nichita stanescu comentariu scribd
  • viata boema a lui nichita stanescu

Speak Your Mind

*


*


Pagina 1 din 11