Miturile româneşti

George Călinescu constata că „patru mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone.” Cele patru mituri consemnate de marele critic literar sunt: Traian şi Dochiamitul etnogenezei româneşti, Mioriţa – simbolizând „existenţa pastorală a poporului român”, Meşterul Manole„mitul estetic, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei”, Zburătorul – care e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal.

După această enumerare, istoricul literar lasă deschisă calea unei posibile descoperiri în mediile folclorice şi a altor mituri:  „Pe lângă aceste patru mituri, încearcă să se ridice şi altele…”

Miturile româneşti se înfăţişează astăzi fragmentar şi mai ales sub formă lirică, chiar când e vorba de baladă sau colind: două treimi din Mioriţa sunt acoperite de testamentul ciobanului; sub aparenţa epică a desfăşurării întâmplărilor, în balada despre Mănăstirea Argeşului clocoteşte zbuciumul sufletesc al lui Manole sau ni se relevă puternica dragoste a Anei pentru marele meşter. Cu alte cuvinte, miturile româneşti menţionate întregesc concepţia poporului nostru despre istorie şi evoluţie, despre muncă şi creaţie, despre existenţă. Relevând o atât de complexă sferă de semnificaţii, era firesc ca miturile româneşti, ale căror elemente sunt adânc răspândite în sistemul de credinţe şi rituri populare, să fie intens cultivate, la vremea zămislirii ei romantice, de către literatura scrisă.

Mitul despre etnogeneza românească, de pildă, a fost formulat, în datele lui fundamentale, de către Gheorghe Asachi: Dochia, urmărită de Traian, împietreşte împreună cu oile sale. Asachi pleacă de la elementele de legendă pe care i le-a pus la îndemână tradiţia orală. Mitul originii poporului român va vorbi mult mai lămurit marelui Mihai Eminescu, care, în câteva din poemele sale (postume) de inspiraţie folclorică (Muşatin şi codrul, Povestea Dochiei şi ursitorile), va filtra ceva din substanţa lui.

Mitul Zburătorului capătă forma explicită la modul artistic, în balada lui Heliade Rădulescu, ori devine un motiv romantic în Călin (file din poveste) de M. Eminescu, ori cumulează semnificaţii mai înalte, într-un poem cu implicaţii mitologice mai numeroase, ca Luceafărul.

Absorbţia mitului folcloric în creaţia cultă se constată ca fenomen pregnant şi în literatura mai nouă. S-a demonstrat că romanul lui Mihail Sadoveanu, Baltagul este „altoit” pe un mit folcloric, cel al marii călătorii, altul decât cel mioritic, cu care însă se înrudeşte strâns prin implicaţii reciproce. Datele fundamentale ale mitului marii călătorii  le regăsim în textele ceremoniale de înmormântare: Cântecul bradului, Zorile, Cântecul mare de petrecut. Între acestea, ultimele două ocupă locul principal, pentru că, pe lângă sugestie şi simbol, textele lor conţin o descriere concretă a „marelui drum” printr-o mare densitate de imagini.

Elemente ale mitului „marii călătorii” sau ale celui mioritic se pot întâlni şi în alte opere, ale literaturii actuale. Două drame ale lui Horia Lovinescu – Petru Rareş şi Moartea unui artist – preiau sau chiar se construiesc pe ideea fundamentală a acestor mituri; ca şi piesa lui Lucian Blaga, Meşterul Manole.

Incoming search terms:

  • mituri romanesti
  • cele 4 mituri fundamentale
  • cele 4 mituri romanesti
  • miturile romanesti
  • miturile fundamentale ale literaturii romane
  • miturile fundamentale ale poporului roman
  • cele 4 mituri fundamentale ale literaturii romane
  • miturile
  • cele 4 mituri fundamentale romanesti
  • mituri fundamentale ale literaturii romane

Speak Your Mind

*


*


Pagina 1 din 11