Motive romantice în Sărmanul Dionis

Publicată în revista Convorbiri literare în 1872, Sărmanul Dionis este o nuvelă filozofică şi fantastică, care deşi debutează cu idei din filozofia lui Kant, fondul acestei opere rămâne schopenhauerian.

Subiectul nuvelei. Acţiunea începe într-o seară umedă de toamnă, în Bucureştiul secolului al XIX-lea. Prin ploaia deasă, un tânăr de 18 ani străbătea străzile noroioase, în timp ce mintea îi era frământată de mari întrebări filozofice. Tânărul – pe nume Dionis – era un copist sărac şi singur pe lume, preocupat, asemenea lui Faust, de problema cunoaşterii adevărului absolut. Astfel, pornind de la apriorismul lui Kant, Dionis consideră că lumea nu este decât un vis, iar timpul şi spaţiul nu există în mod obiectiv, ci numai în conştiinţa fiecăruia dintre noi:  „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”  Din această meditaţie se naşte întrebarea: dacă trecutul şi viitorul există numai în sufletul nostru, nu s-ar putea transpune omul în altă perioadă de timp? Acestea sunt gândurile lui Dionis în timpul drumului spre casă, în acea seară ploioasă de toamnă.

Se conturează astfel primul element al esteticii romantice: aspiraţia spre cunoaştere a eroului. După un scurt popas la cafenea, Dionis ajunge, după miezul nopţii, în camera lui săracă (decor romantic), încercând să descifreze, la lumina unei lumânări, literele unei cărţi ciudate (pe care o cumpărase de la anticarul Riven). Atras de sunetele unui pian (care veneau din casa de alături), tânărul priveşte pe fereastră; în lumina lunii, chipul celei care cânta i se pare a fi acela al unui înger şi se îndrăgosteşte. Trezindu-se din reverie, Dionis realizează un act de magie (punând degetul în centrul unui „păienjeniş de linii roşii” de pe o filă a cărţii); imediat se simte tras înapoi, pe firul timpului, până în vremea lui Alexandru cel Bun. Acum, el este călugărul Dan care adormise pe un câmp şi visase că este Dionis. Din existenţa anterioară, păstrase cartea de astrologie şi preocupările de magie, luând lecţii cu învăţatul profesor Ruben. Dan o iubea pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, dragostea devenind un adjuvant în aventura demiurgică pe care o va trăi.

Refuzul realului şi refugiul într-un alt timp, magia şi visul constituie a doua serie de motive romantice. Dacă prima „treaptă” fusese coborârea într-un timp istoric, cea de-a doua, pentru care se pregăteşte Dan, va fi întoarcerea în timpul şi în spaţiul originar, acolo unde era „casa” lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dan poartă lungi discuţii cu profesorul său, Ruben, pe teme filozofice; totodată, tânărul călugăr fiind învăţat cum să utilizeze vechea lui carte (citind tot la a şaptea pagină), pentru a ajunge acolo unde  doreşte. Numai că, punându-şi întrebări care atingeau tainele Creaţiei, Dan săvărşeşte un păcat; pentru aceasta, Ruben (care era în realitate, Satana) îl atrage de partea sa, pregătindu-l pentru revolta luciferică. După ultima întâlnire dintre Dan şi Ruben, casa profesorului se transformă în iad, el însuşi suferind o convertire demonologică şi dansând de bucurie că a mai câştigat un suflet (mitul lui Faust). Săvărşind o nouă operaţie de magie (citind în carte tot la a şaptea pagină), Dan îşi va readuce pe pământ umbra, însoţitoarea lui în reîncarnările succesive prin care a trecut, începând cu Zoroastru. Aceasta îi propune să facă un schimb: umbra va deveni Dan (rămânănd pe pământ), iar Dan se va preface în umbră, transformându-se într-un arheu (adică, într-un ins etern) atotputernic şi atotştiutor. Cu ajutorul cărţii magice, Dan pune în aplicare acest plan; pe urmă, împreună cu Maria (pe care o transformase tot în umbră), se îndreaptă spre Lună. Acolo, cei doi refac prima pereche a lumii şi prefac spaţiul selenar în Eden.

Motivul literar al umbrei, spaţiul selenar, metamorfozele, iubirea şi forţa titanică a lui Dan (care anulează spaţiul şi timpul) constituie a treia serie de motive romantice. Până şi Pământul este metamorfozat într-o mărgea (pe care Dan o agaţă la gâtul Mariei). Un singur punct al acestui paradis constituie un spaţiu interzis: o poartă închisă, deasupra căreia, într-un triunghi, strălucea un ochi de foc, străjuit de cuvintele unui proverb arab. Acolo era „casa” lui Dumnezeu, punctul zero al lumii.

Văzând că tot ceea ce gândeşte i se împlineşte, Dan face greşeala de a se întreba dacă nu este el însuşi Dumnezeu. Înainte de a sfârşi întrebarea, este aruncat pe pământ (mitul lui Lucifer) şi redevine Dionis (care visase că este Dan). Bolnav fiind este vegheat de o altă Marie (fata din casa vecină, de care se îndrăgostise în seara premergătoare călătoriei în vis); mai târziu, aceasta îi va deveni soţie.

Revolta luciferică, motivul căderii, reîncarnarea şi visul constituie a patra serie de motive romantice. Finalul este dominat de filozofia lui Schopenhauer: autorul sugerează că Dionis nu este decât un avatar, adică unul dintre oamenii în care s-a reîncarnat acelaşi suflet, în perioade succesive: Zoroastru (în mileniu I î.H.), Dan (în vremea lui Alexandru cel Bun) şi Dionis (în veacul al XIX-lea). În sprijinul acestei idei vin şi cuvintele din confesiunea finală a autorului (pusă pe seama unei scrisori):  „Îmi pare c-am trăit odată în Orient (…). am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat.”

 

Incoming search terms:

  • sarmanul dionis nuvela romantica
  • sarmanul dionis motive
  • sarmanul dionis romantism
  • elemente romantice in sarmanul dionis
  • sarmanul dionis elemente romantice
  • romantismul in sarmanul dionis
  • motivele din sarmanul dionis
  • sarmanul dionis motive literare
  • elemente romantice sarmanul dionis
  • motivele nuvelei sarmanul dionis

Speak Your Mind

*


*


Pagina 1 din 11