Filocalia, o carte fără sfârşit

„Ca orice om al nemăsurii, livrat ispitelor şi excesului, am tânjit dintotdeauna la căile înţelepciunii, duhul cuminţeniei şi liniştea bunei cumpăniri. Din cât zgomotul biologic dinlăuntrul tău se face mai tare auzit şi din cât pare mai puternică abaterea în dauna dreptei credinţe, dintr-atâta setea de armonie, împăcare şi echilibru între contrarii îţi defineşte aşteptările.

Cu cât eram mai atras în adolescenţă de „literatura răului” şi arcanele daimoniei interioare, cu atât mai fascinat eram de Isichia vechilor Părinţi din Pateric şi Filocalia, de sufism ori de versetele tainice ale manuscriselor de la Marea Moartă, trecând de la Baudelaire şi Rimbaud către Pascal, Învăţăturile lui Neagoe şi Maxim Mărturisitorul cu o fervoare niciodată regăsită în anii maturităţii.

Dacă, în timp, lectura temperamentală cedează în faţa calmului reflexiv, iar participarea emoţională lasă locul ordinii spirituale, în schimb patima acumulărilor sufleteşti rămâne intactă. În plus, cum să nu te încânte sonoritatea aromitoare a limbii întru care lucra Dumitru Stăniloae ? Unde mai poţi citi în zilele urâciunilor şi netrebniciei noastre despre smerita cugetare şi tinereţea buiacă asemănată vinului nou, în plină fierbere („de lăsăm vinul cu cele născute din el, se face oţet”), despre darul lacrimilor, odihna ochilor şi boleşniţa trupului, despre stelele ce răsar pe cerul gurii şi deprinderea izbăvitoare a tăcerii, despre peştera sufletului, omul dinlăuntru, mirungere, diavolul ca răceală, negura păcatelor, rănile neascultării, dracul întristării care mănâncă inimile, despre cum „să te uiţi pe tine ca să te cunoşti pe tine”, „fă-te sare ţie însuţi, sărând şi secând putreziciunea şi omorând viermii, adică gândurile rele”, ori despre plânsul înţeles ca „pavăză care întoarce săgeţile diavolului şi alungă împrăştierea” ?

Am citit în vara aceasta volumele 11 şi 12 ale Filocaliei cu o bucurie nemaiîntâlnită de multă vreme. Cu acest al 12-lea tom se şi încheie minunata trudă, niciodată îndeajuns preţuită, a lui Dumitru Stăniloaie : „Dumnezeu m-a ajutat, spune el, să închei Filocalia românească cu traducerea unei opere de cea mai mare forţă duhovnicească, o carte de forţa învăţăturilor Părinţilor pustnici din Pateric”.

Este vorba despre cuviosul Isaia Pustnicul, „care trăia pe la anul 370 în pustiurile Egiptului, şi a murit pe la anul 488. Textul acestor Douăzeci şi nouă de cuvinte nu l-am avut la îndemână când am publicat cele Douăzeci şi şapte de capete în vol. I din Filocalia românească la Sibiu, în 1947”.

Din toate sfaturile concrete pentru cei care aleg schimnicia (dar care, în esenţă, ca strategie a liniştirii de sine, sunt pilduitoare pentru fiecare dintre noi) se degajă imaginea unui om puternic, cu disciplină severă, sigur pe noimele învăţăturilor sale şi mai ales pe necesitatea înfrângerii egoismului, a trufiei şi impulsului dominator.

Încă de la prima pagină te întâmpină bunul, străvechiul memento mori : „În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gândiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întâmpina în văzduh şi cum îi veţi răspunde lui Dumnezeu”. Se ajunge la „nesfădirea şi neplăcuta pătimire şi smerenia şi tăierea voii tale de la toate în bună cunoştinţă”, la seminţele plăcerilor înşelătoare încolţite în trup, tăcerea cuvioasă, curăţenia chiliei, comunicarea cu fraţii şi cu mirenii, abstinenţă („când va fi să doarmă, să aibă grijă să nu-şi ducă mâinile înăuntru, căci trupul are multe patimi, hrănite din neştiinţă”) până la lupta cu „slava deşartă”. Ca vas umplut cu vinul Domnului, omul bun cuvine-se să se pună la adăpost şi să-şi economisească fiinţa „pentru a nu fi luat de vânt şi a se pierde. De va lăsa gura butoiului deschisă, vierii lacomi vor consuma vinul. Aşa, şi multa vorbire, uşurătatea şi deşertăciunea”.

„Să-ţi fii preot lăuntric”, să nu ţii minte răul, să arăţi tuturor „o faţă veselă şi bună”, să preferi întotdeauna surâsul blând şi nu râsul isteric, „să te deprinzi cu tăcerea”, să lupţi cu demonii lenevirii… ne mustră şi ne sfătuieşte Isaia Pustnicul.

Oricum, conchide el, „cu adevărat mare este negura pe pământ” !”

Articol de Dan C. Mihailescu

Incoming search terms:

  • filocalia carte

Speak Your Mind

*


*


Pagina 1 din 11